Rar mă mai pot trezi la 6 dimineaţa. Deşi toată vacanţa mi-am început ziua cu noaptea-n cap, iată că nu mai pot.

Ieri m-am supărat pe ceas pentru că nu m-a alertat şi m-am trezit la 7:00. Astăzi m-am trezit la 8:00. Dau vina pe “stropitoarea” de afară. Şi totuşi, somnul e un fel de alertă.

Ieri dimineaţă când am urcat în troleibuz, pe jos am văzut frunze colorate; verdele lipsea. Şi mă gândesc… iar ploaie zgomotos de rece, dimineţi ceţoase în care vreau să mă ascund sub pernă, zile în care aş purta mănuşi barbiliene ca frigul să nu-mi “decripteze” degetele, zile în care mi-aş lua şi nasul în braţe ca să-l încălzesc, zile în care strănutul o să devină  înviorare matinală, seri în care beau cacao cu lapte cu miros de vanilie care să-mi frigă limba.

Toamna e anotimpul în care aş alinta norii şi i-aş ruga să facă din nou loc soarelui.

Ca un pui de Ursus Maritimus care rezistă printre sloiurile de gheaţă din Antarctica trebuie să rezist şi eu :). Sau să mă consolez cu gândul că toamna e un anotimp roial, care îţi redă dreptul la reflexie şi te sfătuieşte să faci lucruri pentru tine. Toamna aduce un nou răsărit de soare :).

p.s. Şi totuşi, puiul de urs polar stă iarna 4 luni în vizuină…

Vorbea Gabriela acum câteva posturi despre punctuația de sentiment. Nu am de gând să o contrazic, ci tind să cred același lucru, cu menținea că e minunat ca toate cele descrise de ea să vină de la sine…cu adevărat de la sine. Pentru că atunci când nu vin de la sine, ci sunt atent studiate, șlefuite, modelate, camuflate, din artă se ajunge în altceva.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. Am îndrăznit să mă leg de postul acela pentru a avea un pretext de a scrie despre câteva persoane pe care le cunosc și care au reușit să ajungă la înțelepciunea de a înțelege cu adevărat cu ce se mănâncă le savoir-vivre.

Curios lucru e că au vârste, ocupații, interese extrem de diferite. Și, poate cel mai important, rețeta lor de viață e și ea diferită – dar poate aici e și frumusețea. Ceea ce îi apropie e maturitatea spirituală și înțelepciunea de care dau dovadă și care, sincer, nu prea are legătură cu dimplomele și distincțiile acumulate de-a lungul timpului.

Plimbări în natură, expediții și permanente descoperiri, admirație pentru tot ceea ce e vibrează de viață, plimbări cu bicicleta și scufundări, mersul desculț pe pietrele de râu, un pui de rândunică readus la viață, culori calde și bogate, lucruri simple, dar pline de semnificație, zâmbete sincere și râs cu poftă, fără teama de a face riduri :)).  Picnic în sufragerie, cerul înstelat, adierea vântului, un ceai sau o cafea sau un pahar de vin și multe povești depănate. Sunt atâtea… O carte bună și două perne mari și pufoase, vița de vie verde care atârnă la fereastră, un telefon primit la momentul potrivit și legături sudate odată cu timpul…

Și uite arta de a trăi… indiferent de necazurile, greutățile și încercările pe care viața ți le dă, să ai înțelepciunea de a vedea și de a simți dincolo de ele sau prin ele, către ceea ce există pentru a ne împlini. Fără a te compara, fără a te raporta la alții, lucruri pe care le faci pentru tine, cu sinceritate și dăruire, care de cele mai multe ori nu costă, dar nu sunt degeaba… Câte minunății așteaptă să fie dezvăluite! Abia aștept!

”Nu există decât patru întrebări esenţiale în viaţă, don Octavio:

Ce e sacru?

Din ce este spiritul plămădit?

Pentru ce merită să trăieşti?

Pentru ce merită să mori?

Răspunsul e acelaşi la toate. Numai dragostea.”

Don Juan DeMarco

E bine sau rău să te obișnuiești cu obișnuința?… Obișnuința – momentul în care ceea ce faci, ce vrei, ce spui, ce crezi, ce simți ajunge să aparțină firescului.

De ce oare, de cele mai multe ori, tindem să o „îmbrăcăm” pe aceasta în haine de vreme urâtă? Uneori o numim rutină și vrem să ne găsim forme de refugiu. Alteori îi spunem teamă de schimbare, argumentând prin înclinarea noastră de a ne complace în diverse situații.

Însă cele mai frecvente obișnuințe ale noastre…nu-i așa că sunt bune?Confortul poate fi un astfel de exemplu. Sau siguranța pe care o primim din partea celor apropiați. Sau, de ce nu, simpla plăcere de a păstra legături cu cei pe care îi cunoștem.

Astfel, dacă nu ar exista în lumea asta varianta „depinde”…nu-i așa că obișnuința e o formă puternică de stabilitate?

Cică dacă te dai cu capul de pereți arzi cam 150 de calorii pe oră. Interesant, nu? Cum de s-a gândit cineva că trebuie să facă o asemenea măsurătoare? Cum au făcut pe cineva să testeze asta? Nu s-a gândit nimeni să măsoare câte calorii se ard când râzi sănătos cu oameni care se „duelează” savuros :D?

Iată ce s-a întâmplat. Pe un timp malefic de cald am fost astăzi la librăria Humanitas, unde Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu și-au lansat volumele Note, stări, zile, respectiv Întâlnire cu un necunoscut. Evenimentul a fost un deliciu, prezentările domnilor m-au făcut să trec printr-o mie de stări, când meditativă și cu privirea fixată pe un gând, când râzând cu gura până la urechi din cauza spontaneității și umorului imens pe care cei doi scriitori cuceritori le afișau :). Nu am putut să plec cu poșeta goală și am cumpărat cartea dlui Pleșu, „decorată” cu un autograf scamator :).

Fiecare dintre cei doi scriitori a deschis dulăpiorul de lectură.

Pe raftul său, dl. Liiceanu a lăsat un bilețel, ceva mai lung e drept, pe care a scris că Întâlnirea cu un necunoscut a pornit de la o căutare cu un sâmbure filosofic – „încercarea disperată de a răspunde ce e cu noi pe această lume, ce e omul”. Esența volumului e că aproapele ne este cel mai departe. Acest aproape este propriul eu, pe care „în clipa în care îl scrutez, când încep ancheta în propria mea privință, am impresia că a mă cunoaște pe mine e cel mai ușor lucru. Până la urmă însă, se dovedește a fi cel mai greu de înhățat”. Propriul eu este cel mai îndepărtat, când coborâm în noi, coborâm în ceva foarte adânc, în necunoscut. Sunt totuși curioasă dacă după întâlnirea cu necunoscutul nostru apucăm să ne cunoaștem :).

Pe raftul său, și dl. Pleșu a scris despre Note, stări, zile. Pe scurt, redau din prezentarea autorului. Atunci când citești un jurnal te gândești că afli Totul despre autor. Că autorul notează în paginile jurnalului lucruri pe care doar el le știe și pe care nu le-a împărtășit nimănui. E un mare neadevăr, căci, prin definiție, „jurnalul înseamnă fragmente” de timp – zile, fragmente de zile – momente, fragmente de momente – gânduri. Concluzia e că „în jurnal niciodată nu se spune totul”, ci se spun numai frânturi de lucruri. În jurnal comunici stări. Tu ești subiectul, tu ești singurul care înțelege conținutul paginii, ceilalți au doar impresia că aruncă o ancoră în carnea ta. Cu alte cuvinte, „ești singurul tău cititor”, singurul cititor real, autentic, chiar dacă scrii pentru un potențial cititor străin. „Nicio zi nu are fizionomie”. În jurnal îi poți face însă un portret. E diferența dintre o zi nesemnificativă și o zi consemnată ca fiind nesemnificativă, prilej cu care nu mai e nesemnificativă. Dl. Pleșu a spus că volumul său „conține lucruri pe care le-am tras după mine în timp ce trăiam alte lucruri”, așa ajung la una dintre definițiile pe care le-a dat jurnalului la începutul discuției, „jurnalul este o trenă a vieții”.

Mâine, pe lângă zemoasa ceașcă de ceai verde o să „sorb” și din cup of book tea :).

Iertați-o pe autoarea pozei; era cam incertă :p

E nevoie de multă forță. Sunetul tău trebuie auzit de departe și nu ca un bâzâit supărător și anonim, ci ca o avalanșă de vibrații puternice și hotărâte. Nu i-am lăsat să îmi direcționeze fluieratul sau să îi stabilească intensitatea. Instrumentul e al meu și eu hotărăsc regulile jocului.

Așa că m-am întrebat de mai multe ori în ultimele zile ce înseamnă valoarea. Poate fi ea măsurată în mod obiectiv sau este doar un pretext pentru a fi refuzat uneori? Ai prea multă sau prea puțină valoare. Și ce îți dă valoare până la urmă? Frumusețea? Cunoștințele? Umorul? Relațiile cu ceilalți? Sau toate împreună? Și în ce procent? Ce este valoarea cu adevărat?

Aș spune că există două categorii de valori – valoarea privită ca monetizare a individului și valoarea atribuită subiectiv celor care ne inspiră în fiecare zi. Iar cele două valori pot fi diferite pentru același individ la un moment dat, ceea ce face și mai dificil o cuantificare unică. Media aritmetică pare un procedeu prea simplu pentru o noțiune atât de complexă cum este valoarea. Și atunci trebuie să o ponderăm. Dar cum? Cine stabilește raportul? Ar fi mult mai simplu să existe o autoritate supremă care să ordone aceste cifre. ”Hei, tu! Ești 30% valoros pentru societate și 70% pentru prieteni. Următorul!” Nu ne place să fim etichetați, dar uneori e mai simplu așa.

În mod cert, eu spun NU etichetelor. M-am săturat. Nu sunt un borcan cu murături căruia să îi fie atașat un bilețel în fiecare toamnă care să semnaleze conținutul. Nu sunt nici un produs de serie care își schimbă din când în când caracteristicile potrivit cerințelor consumatorilor. Nu sunt un cec de călătorie American Express, adică un hibrid, între banii scriptici și cei reali.

Și cred că fiecare dintre noi are dreptul de a-și stabili o valoare cu condiția ca aceasta să nu se dărâme la primul atac al realității. Cu alte cuvinte, valoarea trebuie să existe, să fluiere cu putere și să poată fi încasată în numerar oricând este nevoie. Aici nu mai lucrăm cu credit. Valoarea nu se poate împrumuta. E reală, certă și la vedere.

Eu am ales să fluier, să-mi calculez valoarea și să strig ”adjudecat!”. Iar dacă cineva nu este de acord cu cifra mea, ar face bine să mă inspire sau să își cumpere o trompetă!

Cred că e artă :). Ce faci, cum te îmbraci. Slujba ta, mersul la bazin și rochia verde cu motani descălțați. Modul în care iubești și cum vorbești. Cum spui glume. Cum citești o carte. Cum parfumezi scrisoarea. Râsul tău și personalitatea ta. În ce crezi și toate visurile tale cu sau fără papion și șosete dungate. Modul în care bei. Ceaiul tău :). Modul în care ronțăi haribo jelly bears. Cum îți decorezi camera sau roșiile din farfurie. Lista de cumpărături. Cum arată scrisul tău. Aritmetica sprâncenelor tale. Și cum te simți. Cum îți aranjezi borcanele pe raft, sertarele cu idei, hamacul imaginar din fundițe. Dacă întinzi sau nu la maxim arcul paiului în sticla de pepsi. Cum ceri ajutorul, cum respecți promisiunea. Cum stai de vorbă cu cei din ierbarul cu amintiri. Cum ai dreptate sau cum ai curaj. Cum te superi. Cum spui culori, porți sunete, respiri obiecte. Ce conține plasa ta de principii. Sau cum dăruiești o floare :), nu?

(poza de aici)

Acest text a fost scris pentru a onora o promisiune făcută unora dintre cele mai dragi studente din câte am cunoscut. Nu știu cât de bine mi-a ieșit, dar știu că l-am scris cu plăcere. L-am scris, practic, reînvățând să ma joc. Cristian Radu, 12 iulie 2010

Am primit pe căi ce nu le voi dezvălui următoarea scrisoare. O redau cu maximă fidelitate, cu atât mai mult cu cât expeditoarea, Anne O’ Nymous, îmi este foarte bună prietenă. Aş putea spune, la limită, că este jumătatea mea feminină. Vă rog să citiţi şi să luaţi aminte:

„Da crezi că mă aşteptam la altceva deşi am tot sperat şi la cât de prost sunt zic drept ca încă mai sper. Poate va fi cumva, să se-ntâmple vrio minune, spun striaţiile mele fine, abia vizibile, ce bat în arămiu. Mai gălăgios grăieşte chiar f gălăgios cu vocea neflecsibilă a raţiunii fondul de culoarea ciocolatei negre cu tot cu găurile lui lipsite de culoare pe care am ajuns să le urăsc. Da am ajuns sa le urăsc dupa cât le-am iubit. Vai cât le-am iubit atunci când viaţ-ami atârna ştiam prea bine de ELE şi de marginile lor îndestulător de fine cât să nu taie aţa ce le pătrundea.

Da păi vezi tu dragă firule de praf ce îmi astupi acum gaura nordestică vezi tu cum toate astea mari iubiri sfârşesc cum îmi spunea bunicu în ură (bunicu a fost de neam, buton la cămaşa unui mareşal). Le urăsc pe aceste găuri care m-au trădat au minţit ca nişte nimicuri ce sunt ameţindu-mă cu marginile lor „superfinisate” şi asigurândumă că veşnica mea fericire li se va datora.

Da ştiu că sunt cuprins de ură şi că nu poţi gândi cu ura în suflet (tot bunicu mia spus) da tot le urăsc deşi nu sunt ele vinovate şi tocmai de aceea le-am iertat ş-acum le iubesc din nou că doar ele mi-au rămas. Vinovată-i omenirea asta jalnică ce pică încetuc lunecă înspre nimic fără să ştie cauza picării.

Da cred ei că poluarea încălzirea globalizatoare (sau globalizantă că n-am reţinut) sida aviara spaniola porcina crize economice răsboae nucleiare… Vax! EU sunt cauza şi abia atunci vor şti când EU nu voi mai fi. Când mă vor fi înlocuit de tot cu capse (bleah!) cu arici (chiar îmi vine să vărs) cu fermoare (să verşi dea binelea nu alta măcar prin gaura sudvestică dacă nu prin toate).

Da şi de ce mă firule de praf? Păi îţi spun eu că tu eşti mai prost. Lii lene domnule şi mai e şi proşti. L-ea fost lene să mă caute după ce l-ea fost lene să mă coase aşa cum se cuvine şi cum bunica mea făcea. S-a domnit domnule s-au domnit madamele că l-i sar răsuci bunicile în mormânt să ştie. Păi nici ac si aţă nu mai au în casă madamele astea da-poi să mai ştie să le utilizească.

Da s-au mai şi prostit şi baiu ăsta-i ăl mai greu. Păi ar putea de ecsemplu să înveţe de la noi de la niste amărâţi de naztouri. Câte lecţii le-am dat şi câte le-am putea pentru ca să le mai dăm. Păi de la noi ştiu domnule ce-i ăla frumosul gratuit adica autonomia est-eticului cum îmi sopteşte sudestica mea gaură care e mai cultă. Deci ca săn-ţelegi deci nu suntem necesari. Egzistă posibilitatea pentru ca să fim înlocuiţi cu tot soiu de invenţii diavoleşti că altfel nu le pot spune. Păi ai mai văzut vriodată un fermoar frumos. Da nu tre să fie fain tre să îl poţi dăşchide repede când te-apucă.

Da pe când noi adică EU ce să mai vorbim. Câtă imaginaţie şi câtă frumuseţe gratuite s-au învestit în noi imi sopteşte sudestica…

Da şi de la noi au învăţat ce-nseamnă să fii unic chiar de pari că eşti identic cu ceilalţi. Şi prietenia domnule tot de la noi o ştiu, spiritul de echipă (lesprit dechip cum zicea bunicu mareşalu) să ştii adică ce te faci când echipa nu-i întreagă. Păi când un naztour este lipsă ce se mai alege de ceilalţi?

Da păi de la noi au învăţat că tot ce-i bun pe lume şii folositor ajunge ca să fie important abea atuncea când lipseşte. Lea intrat pe o ureche şi lea ieşit pe două adică pe ambele două ca să fiu mai egzact. Au învăţat dar au uitat degrabă cum au uitat şi vor uita atâtea alte mărunţişuri ce le-au făcut frumoasă viaţa pân-acum

Da mai are rost sa va spun ce am păţit? Cre că vaţi prins deja. Se grăbeau la o petrecere. Deşte butucănoase m-au desprins şi am căzut. Şi m-am rostogolit fără să am vreo vină. Sub pat în colţu ăsta în care şi acuma zac aşteptând zadarnic izbăvirea. Şi nu m-au căutat. Oricum degeaba m-ar fi căutat. Nu aveau ac şi aţă. Au schimbat costumul. Ea s-a dus la petrecere în rochia superbă de culoarea ciocolatei cu mici flăcări arămii prea bine desenate pe trupul îmbrăcat, prea bine potrivite cu tenul ce bătea spre arămiu şi cu ochii ce-au împrumutat culoarea toamnei. El sa dus cu un costum bliomarin de parcă era vriun poştaş în egzerciţiul funcţiunii.

Da si nu m-au mai căutat ş-acum nu-mi mai rămâne decât s-aştept aspiratorul salvator şi s-ajung naibi la groapa de gunoi. Acolo măcar nu va trebui să mai aud atâtea zgomote ce doar în iad îşi pot găsi isvorul.

Aş putea trece acuma peste toate, aş trece peste scârţâitul patului şi peste tot soiul de gemete (să mă iertaţi da nordvestica mai ruşinoasă aşa cum este îmi spune să spun musai că nu-i aceeaşi voce feminină de fiecare dată, că multe feluri de tonalităţi ar fi făcut-o să roşească dacă ar putea roşi). Aş trece şi peste cuvinte ruşinoase despre care nordvestica şi sudestica în cor îmi spun să nu vorbesc. Oricum n-aş vorbi sunt de viţă nobilă bunicu meu era la mâna dreaptă şi la mâna stângă a unui mareşal nu ştiu dacă am mai pomenit treaba asta cu care nu ma laud da tre să se ştie.

Peste toate aş trece, zău, da peste un singur lucru nu se poate. Este zgomotul acela groaznic, înfiorător pe care fermoarul de la pantaloni îl scoate, de fiecare dată, înaintea zgomotelor mai-sus-pomenite. E mult peste puterile mele de naztur educat bunicu meu a fost buton la mânecă de mareşal nu ştiu dacă am mai spus. Credeţi, rogu-vă, neputinţelor mele.

Sunt prea neînsemnat să cred că cineva-mi va şti cândva povestea şi că va da măcar… un nasture… pe ea. Neînţeles, lipsit până şi de putinţa de a plânge, aştept să-mi vină mântuirea. Vino iar în fondul meu ciocolatiu şi în abia vizibile striaţii arămii liniştire tristă. Ca să pot merge-mpăcat unde ştiu că mi-e locul, pe mine măruntei mele sorţi înapoiază-mă.

N. Aztour Asche”

Am scris această carte eu, scama ce i-a stat alături de-a lungul suferinţei. Am păstrat intenţionat toate greşelile, cât imi sunt de dragi!, pe care le-a comis notându-şi disperat trăirile din urmă pe bucăţele de hârtie ce îi erau aproape. De prisos să vă spun că m-am îndrăgostit de el de-ndată ce s-a rostogolit lângă mărunta mea făptură. Oare să vă spun sfârşitul?… Poate altă dată, acum prea tare doare despărţirea şi prea îmi stau în suflet atâtea amintiri…Mi-s ochii prea înlăcrimaţi şi mâna mi-i prea moale şi ascultă greu când vreau să pot semna:

Anne O’Nymous.

Dl. Prof. Dr. Stetoscop USB,

În garderobul meu nasturii stau ca şi la soare: împrăştiaţi pe un cearceaf colorat cu dorinţe mari de forma imaginaţiei. Unii, măscărici, atârnă cu zâmbetul în jos ca liliecii sălbatici cu urechi de pijama. Alţii, narcisişti, se uită în oglinda de pe uşă şi clipesc cu sexapil. Alţii, revoltaţi, părăsesc zebrele bluze şi plini de insomnie se aruncă în gol ca să nu mai fie înţepaţi. Doar unui nasture îi plac călătoriile decupate din ziare, să îmbrăţişeze cu zâmbetul când are ocazia, să mănânce inimioare olimpice de dragul crizei şi să fie prieten chiar şi cu un balon de săpun singur sau cu unul cu o mare familie de buline mângâiate de soare. Pufarinul, căci acesta este numele pe care îl poartă la braţ tot timpul, are patru găuri cu spirit de vacanţă. Pufarinului îi plac secundele în care astupă găurile cu fire de aţă dintr-o carte care i-a plăcut mult şi visează la momentul de balans într-un leagăn mic din grădina portocalie de asfinţit alături de prietena sa, broşa.

Cei din lumea năsturească zic despre el că este unul dintre cei mai buni nasturi cunoscuţi cusuţi şi necusuţi. Pufarinul nu se văicăreşte niciodată de napolitanele triste din magazine, ajută chiar şi cu formule matematice pe care nu le înţelege, zâmbeşte pentru veselia merelor coapte şi pentru că cerul e frumos aşa, albastru şi nu se răzbună chiar dacă îşi prinde degetul în uşa de la calorifer sau cade de la 22 de metri de răutate de pe şorţ. Nimeni nu şi-l închipuie să simtă dezamăgirea, teama ori durerea (sentimentele acestea sunt în grădina cu secrete unde au acces doar el şi broşa lui). Aşa că lumea năsturească îl laudă când are ocazia „Eşti nasturele cel mai brav!”, „Eşti un erou!”, „Vei scrie o carte despre năsturime”.

Înainte de un semisomn însă, când nasturele nu avea nici frâne şi nici viteză, în calea lui a ieşit o suveică cu sprâncene cu mustaţă. Era o suveică mare, cu mustaţa ca un snop de probleme dilematice şi preocupată de văicărelile curente ale tuturor secundelor de pe maidan.

- Arată-mi că nu mai poţi de frică şi poate o să te las în pace, a spus suveica cu sprâncene mustăcioase în timp ce şi le împletea.

- Nu, a spus curajos nasturele pentru prima dată.

Dar Pufarinul nu a primit admiraţia şi recunoştinţa lumii năstureşti şi a suveicii sprâncenate aşa cum ar fi fost normal, ci s-a trezit că suveica i-a făcut alte două găuri. Nasturele nu se văicărea, suveica l-a ciuruit câte puţin, până când din nasture a mai rămas doar o buclă de culoarea castanei coapte cu miros de măr dulceag. Pufarinul a învăţat ceva: timp, nervi, vorbe, îmbrăţişări, dulciuri şi acrituri mereu gratis te aduc la sapă de lemn.

Şi pe narator l-au ciuruit ceva suveici pentru că nu mărturiseşte când se simte depăşit, iar acum se gândeşte scrupulos dacă nu ar fi mai inspirat să devină un ticălos. Între timp ar vrea să facă o poză cu nasturele şi broşa care se iubesc :p.

Muzica lui Mozart nu te face mai deștept. Copiii se folosesc de spațiu ca să se gândească la timp. Vocea mamei are același efect ca o îmbrățișare. Denumirea secretă a ploii este Hulk.

Masa înflorată din fața geamului bătut de soare este locul perfect ca să iei micul dejun într-o dimineață flămândă de duminică. Apoi porumbeii schiori care se topesc după razele de soare aterizează pe pervaz ciugulind din zâmbetul de weekend care le împrăștie dorințe. Dincolo de farfuria pictată cu fructe confuze și mirosul topitelor boabe de cafea cu inimi în forme diferite pot să văd vocea verilor porumbeilor schiori, baschetbaliștii pescăruși (nu am aflat niciodată cine sunt acei „pescăruși”) și să aud verdele brumat al copacilor. Licăririle cafelei mulatre se desprind de pe cana cu pisici sud-americane adormite și mă trezesc definitiv. Acum norii încep să se certe cu soarele căruia nu i-am văzut niciodată mustața. Petalele umede ale norilor se desprind și se coboară în jos, la oglinda geamului, de unde sunt apoi culese de fete cu plase pentru fluturi. Câte o petală gigantică, preistorică, se strivește de pervaz și se grăbește să cadă pe masă. Dar fetele se unduiesc repede cu plasele lor prin petalele căzute în timpul cerții din cauza excesului de șuvițe căzute în timpul pieptănatului norilor.

Dar duminica asta nu a fost așa.

Ploaia era să facă din cameră un acvariu. Masa înflorată din fața geamului bătut de vânt a fost inundată de picăturile imense ale norilor sluți, farfuria a devenit plută pentru fructele naufragiate, inimile boabelor de cafea au facut stop cardiac când au auzit că vor fi îm(p)băiate, porumbeii schiori și-au înecat schiurile, sud-americanele pisicile de pe cană au fugit la Polul Nord, zeci de șervețele, batiste, baticuri, turbane și câteva oale au suspinat sub pervaz, parchetul a făcut apă la plămâni, iar caloriferul s-a făcut galben la față. Nu mai spun că pervazul mi s-a îmbătat de la atâta apă de ploaie.

Cine se crede ploaia asta? Proprietarul de șaormerie care strănută minimalist, Hulk?

”As dori să deschid o linie de credit. Intentionez să achiziționez timp.” Așa tind să sune ultimele doleanțe ale clienților. Singura problemă însă ar fi reticența băncilor în a acorda asemenea credite. Nicio garanție nu este îndeajuns- vârsta, avuția, acțiunile deținute la o entitate profitabilă, jobul, mașina Ford Shelby Cobra GT350 din 1967. Nimic nu te ajută când vine vorba de timp. Nici măcar timpul însuși care pare să treacă tot mai repede, amintindu-ți sfidător de neputință.

E bine sau e rău că timpul trece?

M*V=P*T

Unde:
• M= orice;
• V=viteza;
• P=preț;
• T=TIMP

Când T tinde spre zero, indiferent de mărimea lui V, M va fi tot zero. O logică puțin șubredă, dar cine nu mai are timp mă va înțelege. Domeniul nu este cel al matematicii, mărimile își pierd calitățile obișnuite, iar axiomele devin relative…tic tac, tic tac…ora unu a sunat…cum îl oprești?

Nu îl oprești. Încerci să ții pasul.

Poți? Asta nu prea contează. El nu te așteaptă. Singura soluție este să te miști în continuare. Uneori simți cum te desprinzi de întreg și capeți imaterialitate, precum bulele de pe suprafața unui pahar de Coca Cola. Poți să țipi după…ceva, dar numai înlăuntrul tău sunetul are ecou. Ești înconjurat de pereți de sticlă. Lumea e compartimentată, iar fiecare individ trăiește singur, contactul vizual fiind singurul contact exterior. O iluzie a existenței unui spațiu social.

Dar pe toți ne leagă timpul. Sau ne dezleagă. Nu știm. Aliat sau dușman? Cu siguranță abil.

Ani, semestre, zile, ore, minute, secunde. Îl măsurăm corect? Aș vrea să îi schimbăm unitatea de măsură. Să îi creștem volumul, lungimea, aria, cantitatea. Dar poate că el se măsoară singur. O iluzie a controlului.

De ce nu putem fi creditați cu timp? Un nou serviciu pentru clienți – depozite de timp, la vedere sau la termen, în funcție de utilizarea lui ulterioară. Să îl tezaurizăm în copilărie când aplombul creativ și ingenuitatea ne permit definirea propriilor granițe și modificarea lor în funcție de cantitatea de ciocolată consumată. Să îl folosim la maturitate când imaginația este tocită de realitate, iar orice încercare de a o redobândi se lovește de imobilismul unei minți mult prea mâhnite de autobuze pline, oameni grăbiți, haine din postav gri și un soare lipsit de expresie. Finanțiștii ar trebui să aibă în vedere o asemenea măsură de a revitaliza sistemul și de a relansa apetitul pentru credite.

Cine mă susține? Inițiez o petiție. Vreau credit pentru a achiziționa timp. Ofer drept garanție lucrurile pe care îmi doresc să le fac, dar nu am timp.

Unele lucruri sunt foarte ciudate…dar într-o direcție plină de semnificații. Și cu cât sunt mai de neînțeles pe moment, cu atât tabloul capătă forme și culori cu timpul.

Viața mea în momentul acesta se desfășoară cu 140 km/h. Nu, nu sunt eu pasionata de viteză, sunt doar un pasager care se „conformează” șoferului. Poate (/sigur) pentru unii viteza aceasta este doar începutul vitezei adevărate, însă pentru mine e suficientă cât să mă țină cu ochii în toate direcțiile, să fiu atentă la drum, la ce e în mașină, dar și ce e în afara ei. Să mă facă să-mi tremure inima de emoție, dar în același moment să-mi transmită energia și frumuseștea traseului care merită parcurs.

Acest merită de unde vine și încotro se îndreaptă? Nu prea știu. Contează în sine? Da, firesc!

***

Încrederea. Nevoie? Dorință? Resursă? Valoare? Liant? Cert e că există, o cunoaștem, o simțim, ne dedăm ei sau o frângem. Încrederea noastră în noi înșine, încrederea în ceilalți în general și în particular, încrederea în ceva/cineva mai presus ca noi, încrederea că va fi bine, încrederea pe care o acorzi și încrederea pe care o primești. Variațiuni pe aceeași temă sau teme diferite? Frumos, complex și extrem de interesant, dar greu de decis.

***

Adesea stau și mă gândesc cum oameni atât de diferiți ajung să se cunoască și să-și adune laolaltă timpul, energia, entuziasmul, încrederea sau lipsa ei, visele, așteptările, tristețile, bucuriile, amintirile. Pentru ce perioadă nu se știe, dar nici nu cred că e prea important. Contează că și-au dat mâna, s-au privit în ochi și au pornit cu inima deschisă.

Cinci bile, care se cred de sticlă, stau într-o cutie, care se află într-o geantă, care străbate un drum pe o bicicletă. Destul de incomod: întuneric, rece și se mai și izbesc una de alta în timpul mersului. Însă știu că sunt împreună și că au o misiune. Drumul e destul de lung, uneori lin, alteori mai în hopuri. Dar la un moment dat, bicicleta se oprește, cutia se mișcă brusc și capacul acesteia este dat la o parte. Una câte una bilele sunt ridicate să privească spre soarele. Lumina le străbate dând naștere luminii – caldă, vie, colorată, plin de energie. Zăbovesc aici, în soare, dar nu prea mult, așa sunt ele. Apoi își reiau locurile și continuă drumul: ele nu știu ce le așteaptă, dar au încredere că totul are o semnificație.

Bilele care se cred de sticlă sunt cinci…ele așa se cred, dar oare așa e? Din ce sunt atunci de lasă lumina să le străbată dând naștere luminii?

Deci, să ne gândim cum să o dantelăm :).

Istovit de prea multe click-uri, mouse-ul s-a oprit asupra unui paragraf care zicea așa: „Podul Universității din Boston este singurul loc din lume unde un vapor poate trece pe sub un tren care trece pe sub o mașină care trece pe sub un avion.” O fi greu, dar priveliștea ar trebui să fie minunată. Trebuie să credem că se poate.

Lucrurile stau cam așa.

Ștergi praful de pe canapeaua certată cu caloriferul rece de la prea mult iaurt. Greblezi, tunzi iarba, scuturi nucii, descui ușile, apoi le lași despuiate. Apoi le arunci cheile chele. Apoi uiți unde le-ai aruncat cheile chele. Desparți perdelele în stânga și în dreapta, deschizi ferestrele și așezi scări sub ele. Apoi aștepți aerul scamator să-ți urce în casă. Acum începeți să sporovăiți despre culorile și nasturii din vitrina, să povestiți despre cum zboară timpul pe note muzicale, despre cum e să umbli ca un ciot prin univers, despre lucruri care vă încântă, ca vinurile abstracte și mâncărurile neînțelese sau berea cu spuma ca rochia de mireasă a unei meduze. Vă obișnuiți să vă cunoașteți cu fiecare sorbitură din ceaiul aromat din frunze verzi și piramide zmeurite. În fiecare zi descoperiți ceva purrrfect care vă colorează într-o veselie contaminantă. Fiecare zi înseamnă povestea unei părticele fistichii din voi și începutul unei călătorii                   până la                      și înapoi.

Decorul nu mai este la fel de anonim acum. Inimile și mințile s-au urnit, hurducate și hurducându-ne din emoție în emoție, din privire în privire, din acrobație în acrobație într-o altă călătorie. Călătoriile, aceste explozii delicioase care ne pulverizează simțurile și materia cea mai de preț, sunt bune pentru că ne-au ajutat să descoperim lucruri care de foarte mult timp erau în noi.

Viața ne e complicată fix înainte să adormim și imediat după ce ne trezim, dar asta e frumusețea vieții trăite ca un festival unde dansul e zâmbetul trupului, zâmbetul - dansul chipului, fericirea - dansul sufletului, iar succesul - un popas al unei călătorii.

Some people can never believe in themselves until someone believes in them. Trebuie să credem că se poate.

Doamnelor și Domnilor, vă mulțumim pentru călătorie :)!