1. Cercetările arată că „țânțarii sunt mai mult atrași de persoanele care tocmai au mâncat banane și că un fulger conține atât de multă energie încât poate să prăjească 160.000 de felii de pâine. Din păcate, fulgerul durează 1/10.000 dintr-o secundă, așa că ți-e foarte dificil să întorci felia de pâine și pe partea cealaltă”.

Pentru cei cărora le plac bananele, chiar dacă se tem de țânțari, pentru cei care mănâncă pâine prăjită, deși nu prea știu să o prăjească, pentru cei care poartă pijamale cu oițe, deși iubesc berbecii, pentru cei care au o iubire mare, deși marea e departe de Cluj, pentru cei care duc o viață colorată făcând în ciudă griului din jurul lor, pentru cei campioni la păcăleală care ne fac să râdem ținându-ne de burtă, pentru cei care așteapă o iubire nouă, americană sau nu, pentru cei care cer ajutorul în miez de noapte, agățându-și supărările în cui, pentru cei care sforăie cu gândul la samurai adevărați, nu din jeleu de căpșune, pentru balanțele cu ochi frumoși care știu că masajul bun trece primejdia rea, pentru sărutătorii de căutători de săruturi, pentru cei care nu uită cine ești, deși numele tău nu le e scris în palmă, pentru cei care plătesc pentru un film bun și nu-și pupă banii din portofel, pentru cei care știu că Mafia nu este o organizație criminală datorită primarului (hai, și datorită secretarei :p), pentru cei care își cos visurile cu ațe curajoase atunci când lumea are o mutră de rațiunea îți intră în eclipsă totală…life has a mind of its own :).

2. Cercetătorii au descoperit că „Într-o după-amiază care se bălăcea în soarele de aprilie cu miros verde de frunze și de clătite africane puse pe foc, niște distrați fotografi congolezi, vorbitori de rofrangleză și membri ai tribului Verde Ceailand, au devenit clătitofagi”.

I told you, life has a mind of its own :D.

Mi-era atât de dor să exist, să trag aer magic în piept, să mi se deseneze fericire pe față, să privesc ochi negri în zăpadă albă, să mi se îmbrățișeze degetele, să văd lumina unei nopți pistruiate cu stele, să simt frica de necunoscut (dar un necunoscut din acela pe care îl simți atunci când ești în fața unei cutii cu bomboane de ciocolată și nu știi dacă îți vor plăcea sau nu :D) și curajul de a dormi în așternuturi care miros prea frumos.

Mi-era atât de dor să mă gândesc la nasurile prea mari ale celor două pisici prea mici, la îmbrățișările omului care face soarele să-mi răsară sub tălpi, să desenez oameni dragi, sticle de bere brună și cutii de raffaello, să mănânc mere roșii coapte în lumina unor felinare turtite, să iau în brațe brazi împodobiți prin perdele de dantelă, să mă răstoarne râsul de pe pat, să mă sărute iarna pe frunte și să-mi lase, topit, cuvântul acela atât de frumos încât ai dori să aibă obraji pentru a-l săruta.

Da, mi-am primit cadoul de Crăciun, o mare oală de carton colorat în care amestec sentimente creponate pentru zile de sărbătoare :).

Crăciun fericit!

Sunt tot ce nu ai vrea să fiu şi mai mult. Sunt gândul cel mai josnic ce l-ai putea avea despre mine, sunt nedorinţa cea mai aprigă, sunt vinovatul în care ai lovi cu furia cea mai oarbă. Sunt ecoul unui glas pe care l-ai sugruma pentru a nu-l auzi. Sunt umbra ta. Mereu cu tine, mereu când vrei să fii doar tu. Doar singur.

Greşesc. Şi ştiu. Şi nu ştiu. Ar trebui să ştiu! Şi vreau să ştiu. EU să ştiu!

Însă tu nu vrei. Eşti scut şi zid, armură, platoşă, perete, scut anti-rachetă şi arici. Eşti tot, cu totul împotriva mea. Şi, spune-mi, ce să fiu ca să ajung la tine? Pentru că vreau să-ţi fiu aproape. Şi să mă numesc prieten.

Ajută-mă! Lasă-mă! Să te cunosc, să ştiu, să fiu pentru tine, lângă tine. Să te ajut - e poate singurul lucru pe care ştiu să-l fac. Fă-mi onoarea, fă-mi plăcerea!

P.S.   Nu îmi spune, te arată!

Stau în căminele UBB-ului de trei ani și am experimentat numai ceea ce înseamnă viață de cămin cu cinci oameni în cameră, căci am avut noroc spart sau au avut alții grijă să-mi fărâme norocul. Ceea ce urmează să citiți este ipotetic (și poate și secret), nu am pus în aplicare decât o parte dintre metode. Nimeni nu a avut de suferit.

Avertisment: Nu încercați asta singuri acasă!

1. Dacă aveți un coleg căruia îi place dezordinea în ordinea pe care dvs o faceți, atunci când vine în cameră faceți în așa fel încât să vă surprindă cu mătura, mopul, laveta, pronto-ul, pămătuful în mână sau undeva întinși pe parchet adunând praful din spatele celui de-al treilea picior prea scurt al patului. Dacă nu-l speriați din prima, cereți-i ajutorul!  Cei mai mulți nu vor să vă ajute.

2. Dacă colegul de pe aceiași 15 mp adoră atmosfera duhnitoare, faceți rost de rețetă de la medic pentru bufeuri maladive care recomandă: „Geamul deschis. Gura colegului închisă”. Ce e scris și parafat are mai multă credibilitate.

3. Dacă colegul prins în aceiași 4 pereți ca și dvs suferă de frig la 30 de grade căminești, deși e mai îmbrăcat decât dacă ar fi într-o expediție la pescuit la copcă în Siberia, plasați purici în locuri strategice. Oamenilor le este frică de ființele care îi pot răni, chiar dacă acele ființe sunt minuscule.

4. Dacă colegul este în a treișpea zodie, adică logoree, fiți ambițios, ignorați-l. În cel mai rău/bun caz, o să se culce. Cea mai mare pedeapsă pentru oamenii vorbăreți este să nu fie băgați în seamă.

5. Dacă colegul e mereu cu fundul în sus, râdeți încontinuu, fiți binedispus, faceți-i cu mâna ca semn că vă merge bine. O să simțiți în scurt timp curentul ușii trântite. Unii oameni pur și simplu nu suportă să vă vadă fericit.

6. Dacă colegul ascultă muzică din cauza căreia au murit dinozaurii, nu aveți de ales, puneți muzică simfonică și simulați zborul, așa cum fac dirijorii. Ce  nu o să-i mai placă! Riscul e că s-ar putea să vă creadă freaky.

7. Dacă colegul nu a auzit că vasele de porțelan nu sunt de unică folosință, arătați-i dvs că cele murdare pot fi.

8. Dacă colegul de cameră vorbește la telefon ca și cum ar fi ultima zi din viața lui de om născut în zodia logoreei, prefaceți-vă că vă rugați. Cu Dumnezeu nu se pune nimeni.

9. Dacă colegul, după ce servește complicatele prăjeli, lasă firimituri sau amprente lipicioase, invitați un porumbel în cameră, de dorit unul care nu suferă doar de diaree ciripicioasă.

10. Dacă colegul vă mănâncă din mâncare…ce fain îl rezolvați. La-xa-ti-ve! Oamenii care stau în cămin cu toaleta pe coridor nu vor fi prea încântați.

Menționez că încă nu am remediu pentru fanaticii curățeniei, maniacii decoratului interior, obsedații de simetrie, visătorii de culori complementare sau pentru prea calmii camerei și alții la care vă mai gândiți și dvs.

De asemenea, menționez că nu am sfaturi care să vă ajute să scăpați de noua specie de maimuțe urlătoare… admin-ele.

La mulți ani, Andrei și Andreea!

Am treabă cât pentru un cartier întreg de oameni chiar și atunci când n-am treabă nici măcar pentru mine. Cu câtă grijă îmi fac. Până și statul degeaba e din punctul meu de vedere demn de trecut în „to do” list. Cu toate astea, așa de bine mă simt când, în sfârșit, pun pe silent veioza obosită și țopăi pe întuneric în uniforma de somn având în minte osutăpatruzecișipatru de vise, pe care le desenez pe geamul aburit și stropit cu ceață rece de noapte. Dar apoi ascult muzica stropilor de realitate ce-mi strică visele de pe geam și mă gândesc ca mâine tot dincolo de geam plonjez.

De ceva vreme tot mai des mă leg la cap cu câte cinci sfori pe care le înnod bine, cu noduri din alea marinărești. Că e vorba de cele musaisalefac (licență, lucrări pentru seminarii sau ciorbă de pui, de ce nu?!) sau de cele aicheffale (înscriere în internship, organizație studențească, minicercetări, workshop-uri, scriere de newslettere, traducere de site-uri alambicate, orice inutilitate, în aparență…) brazii din fața ferestrei camerei 70 și găștile de porumbei cerșetori de cornuri aromate îmi plâng de milă. Nu mă înțelegeți greșit, nu-mi pare rău că mă străduiesc să fac cât mai multe lucruri, dar sistemul turbo, pe care sunt eu în prezent, consumă atât de multe baterii duracell.

Partea bună a lucrurilor este că la sfârșitul fiecărei zile am mai lăsat ceva în mine și am mai lăsat ceva din mine. Imaginați-vă că fiecare zi ar fi o ușă pe clanța căreia îmi las amprentele bine/prostdispuse, dar ale mele, și în ale cărei balamale las prinse volănașe din rochia pe care o port.

Și ce bine e când „amprentez” clanța cu ceea știu și când îmi „agăț” volanele și în ușile altora :).

Sunt zile în care mănânci cu dragoste mere verzi de dimineață până seara și zile în care faci gem din merele alea verzi. Dar zilele astea nu-mi place gemul :).

M-am liniștit, m-am ordonat, am luat lecții ca să devin manager al timpului, mi-am cumpărat niște eprubete și acum joc noi experimente. Îmi închid telefonul noaptea și uit unde îl pun, cunosc mai multă lume dincolo de internetul cu gust de cablu, stau mai mult cu picioarele pe pereți nu numai cu ochii, citesc despre grădinăritul japonezo-chinez și…despre cum se face vânt cu ajutorul unei foi de hârtie o dată pe zi unui bonsai din altă galaxie :D.

Acum două zile am primit un bonsai, Matei. E chinezesc, din specia Ulmus parvifolia și se piaptănă în stilul Hokidachi, neacademic… un fel de tunsoare-mătură hippie. Imaginați-vă :D. Mi s-a spus că trebuie să-i port o mare grijă și să-l iubesc. Zis și făcut. Am devenit cititorul numărul unu al Bonsai Club România. L-am poziționat la geam ca să-i facă cu mâna soarele, dar fără să-i intre în ochi ultravioletele. Îl hidratez o dată la două zile făcându-i un duș de 10 minute. Ideal e să stau cu el în ploaie (să nu râdeți, dar azi asta am facut :)) ), dar cum nu am harul paparudei, o să-mi iau o stropitoare cu gât lung. Îi fac aer cu evantaiul din caiet de dictando în baia de lumină a soarelui de dimineață, îl întorc un sfert de cerc o dată la două zile.

O să învăț calendarul bonsailor (da, există așa ceva!), o să-i cumpăr un castron cu pietricele care, udate, joacă rolul saunei, iar pe la primăvară încep să-l hrănesc ca să devină forțos.

Prețiosul și sensibilul Matei trebuie însă și tuns. Asta e și marea mea problemă. Dacă va arăta ca un câine pleoștit cu o freză sălbatică? Să risc?

E trist că pe zi ce trece adunăm din ce în ce mai multe nemulțumiri, iar împlinirile, bucuriile, clipele frumoase trec mult mai repede pe lângă noi…lăsând mai mult timp și spațiu nemulțumirilor.

Încerc să duc o viață frumoasă, în care să mă simt eu bine, să o colorez după bunul plac, să o umplu cu oamenii, obiectele și aromele care-mi mângâie sufletul. Îmi propun să pătrund dincolo de suprafață, să înțeleg, nu doar să cunosc, să caut și să găsesc rostul lucrurilor, să simt că ceea ce fac nu e în zadar. Îmi doresc să cred în oameni, în valorile și idealurile lor. Vreau să fiu binevoitoare, înțelegătoare, tolerantă – nu indiferentă sau nepăsătoare - și involuntar aș aștepta aceleași lucruri și din partea celorlalți.

Dar nu mai aștept nimic…

M-am săturat de multe. M-am săturat de lumea asta în care nu ai puterea de a te face auzit, înțeles. M-am săturat de raporturile de superioritate, de portari care sunt șefi, de organizatori care sunt participanți, de oameni care se cred dumnezeu și care nu dau doi bani pe tine ca individ, ci te iau în seamă doar dacă un alt dumnezeu i te-a recomandat. Să nu conteze ce știi, ce poți, care îți e potențialul… M-am săturat de circumstanțele/posibilitățile mele pentru care decid/aleg alții. M-am săturat ca aproape totul să se rezume la politică. M-am săturat de nesimțire, indulgență, nedreptate, frustrări adunate de la ații, presiuni, bârfă… ufff…

Se tot vorbește de bun simț, responsabilitate, integritate… Și ce? Toată lumea spune, nimeni nu face. Au ajuns niște cuvinte golite pur și simplu de sensul lor. Sincer, nici nu știu dacă cei care le folosesc cred în ele sau au crezut vreodată. Dar sună bine, așa ar trebui, așa ar fi bine, așa s-ar cuveni. Și mai trist e că se spune că măcar noi, generația tânătră să schimbăm ceva… Dar eu nu mai cred în noi, cei tineri, ca fiind motorul schimbării. Spun asta pentru că de tineri suntem căliți în regulile jocului…și ori accepți regulile și te integrezi, ori ieși afară… M-am săturat!

Toamna poate lua multe forme, uneori e un con mohorât, alteori e o sferă vioaie sau un cilindru căpos sau o piramidă cu baza un pătrat cu franjuri-zâmbărici.

Toamna poate aduce un moment de liniște unui om agitat, un moment de răgaz timidului, un pas înapoi unui om speriat, o Florină dantelată unei fete cu gene de ciocolată, glas unui om care a tăcut prea mult, un sărut celui care n-a mai sărutat demult, o inimă mai mare unui om cu inimă gândăcită, un autograf unui fan, o melodie de ieșit din ceață, o amintire de undeva de prin Vamă pentru un suflet normal…un cucurigu unui om somnoros.

Toamna e anotimpul Florinei. Să faci înviorarea în fiecare dimineață alături de ea, să-i trimiți pe ascuns priviri lovărite, să-i cedezi din milka ta, să mustăcești cu dragoste la ea atunci când mai vrea o fereastră de soare. Să-i rostești o poezie blagiană, un proverb zen, să-i cânți melodia preferată din fața frigiderului cu paharul de lapte tremurând de frig, să-i cânți de undeva dintre perne sau de pe sârmă, nu contează unde ești…ea are chef de-o fericire :).

Există momente pe care nu le pot descrie, dar pe care aș vrea să le prind în vârful unui creion și să le pot desena.

Zilele astea sunt în căutarea Florinei. Ea o să știe când sunt în liniștea unei zile în care aud doar zăpada topindu-se, o să știe când sunt fericită și țopăi în formă de șotron, când meditez privind pe geam, pe lângă ghiveciul ei, la frunzele cu gânduri plutitoare, când am ajutat un copil să meargă pe bicicletă, când mă uit la filme până târziu în noapte cu miros delicios, când scarpin pe cineva sau ciufulesc o freză, când mâzgălesc desene minunate pe piele somnoroasă, când strâng pe cineva de mână sau gâdil o ureche tare gâdilicioasă și pipăi o sprânceană, când râd și obosesc râzând, când plâng și-mi trece în minus o secundă, când sunt speriată de lilieci cu nume de băieți și de furtuni răutăcioase cu nume de fete, când un miros îmi amintește de o ecuație dragă și atunci îmi cresc 100 de ochi, urechi, nasuri ca să retrăiesc ecuația mai bine.

Toamna poate lua multe forme, uneori e un anotimp mic și amărât, dar și atunci e o toamnă frumoasă :). Deocamdată nu am mansardă, așa că Florina va sta pe pervaz, la etajul doi :D.

Kilometricele picioare s-au îndrăgostit de pantofii fără toc. Apoi le trimiteau mereu răvașe parfumate, cărți răsfoite de vânt de merișor și scărpinici cu buze scrijelitoare, dar degeaba. Kilometricele picioare se întorceau acasă tot odată cu stelele, căci de ele parcă erau mai aproape.

Pantofii care se sprijineau pe un toc de gânduri visând la aperitive de grozăvii au început să mustăcească pentru că râsul fetei care privea în vitrină era pentru pantofii cu ochi căprui.

Pantofii cu serioase provizii de bucurii zâmbeau atât frumos și mărturiseau că le e somn. Și înainte de culcare au făcut o declarație cu efect de lună ierbii umede.

Întotdeauna mi-am zis că relațiile șubrede sunt kilometrice picioare îndrăgostite de pantofi fără toc. Pantofii ăștia au un ego cât Londra. Ei se cred capabili să răvășească picioarele kilometrice asemenea unui vânt turbat. E cel mai greu să mergi cu ei. Când sunt strălucitori durează 3 săptămâni, când sunt maro durează veșnic. Dar tu trebuie să fii evoluat cerebralicește. Nu e de glumit cu ego-ul lor.

Relațiile solide sunt ca pantofii de dans cu un toc de gânduri. O relație solidă se cunoaște că este bună în măsura în care este ca o pereche de pantofi de dans cu un toc de gânduri: la început strâng și presează pentru că picioarele trebuie să ți se obișnuiască cu ei…trebuie doar să ai răbdare și să-i forțezi.

Despre relațiile ideale zic că sunt ca pantofii cu provizii de bucurii și plănuitori de vieți frumoase. Când îi porți îți dau senzația aceea adorabilă, încapsulată în aluat delicios și mustind a ciocolată.

Oamenii sunt oarecum ca pantofii. Te îndrăgostești de luciul lor prin vitrină. Și pe ei vrei să-i ai, sa-i porți cu tine. Dacă ți-ar spune acum: haide!, ai pleca cu ei oriunde…pâna la altă pereche de pantofi.

În general cele pe lângă care trecem fără să le băgăm în seamă sunt chipurile. Să le facem poze! Eu am întâlnit odată o pereche de pantofi vegetarieni de secte diferite: cea a legumelor crude și cea a legumelor fierte. Le-am înrămat poza :D.

în încurcătură :)). Să vedeți ce s-a întâmplat.

Da, sunt ca o ființă care, cu un asemenea temperament, nu se mai poate abate de la un asemenea drum…e ca sania pe gheață: mai repede, mai repede, până-n prăpastie sau…între uși.

Repede-repede, ca o bunică scăpată de reumatism și care, entuziastă, se apucă să sară coarda din nou, mă îndrept spre un loc în inima Clujului. Ușile „statice” ale magazinului au tras parcă fermoarul cu dinți mari și sănătoși și sunt nemișcate. Ușile „învârtitoare” își efectuau amețitoarea mișcare de rotație. Intru. Intru toată. Și fix când trebuia să ies din pseudocămăruța din sticlă, „învârtitoarele” mă iau prizonieră. Se opresc. Fără niciun semnal, fără niciun avertisment, fără niciun beculeț clipocitor. Nu puteam împinge nici înainte, nici înapoi. Mă simțeam ca un biscuit bine deshidratat gata-gata copt în forma unui triunghi și glazurat cu panică, un biscuit care mirosea a fluvii de spaimă și care, arătos și rotund, privea dincolo de vitrină. Ghemul de suflări și grindina de gânduri care mă podidiseră îmi coloraseră fața în culorile curcubeului, e adevărat, toate băteau în galben. Imaginați-vă! Cu mâinile în aer, dar nu de extazul care amintea de vreun concert, prin limbajul mut al semnelor, îi explicam domnului cu doi perciuni tăiați în formă de stridii care păreau că vor să-i invadeze fălcile (destul de durdulii :D), să cheme pe cineva în ajutor. Ajutorul cred că era undeva n-așputeaspuneunde, căci domnul, odată plecat, dus a fost. În jurul meu câteva dudui se uitau curios la mine și își potoleau enervarea că nu pot intra (din cauza mea, normal) în magazin, închizând și deschizând poșete suspecte. Dar salvarea a venit, din greșeală, din partea uneia dintre cochete care s-a sprijinit de butonul ce a „dezanchilozat” ușile învârtitoare. Ahhh! Miros de aer!

Și pentru că din toate ce pică să ți se întâmple trebuie să înveți ceva, iată și concluziile.

Să știți că oamenii nu sunt opriți de realitate, ci de propriile lor scheme explicative interioare. Eu deja aveam în minte câteva scheme cu domni puternici și bărboși care vor fi nevoiți să nimicească geamurile ca să mă scoată pe mine de acolo :)).

Principiul întâlnirilor are aplicabilitate și în cazul de față: probabilitatea de a întâlni pe cineva cunoscut crește atunci când ești undeva unde nu vrei să fii văzut…nici măcar ca exponat :p.

Din punctul meu de vedere ar trebui inventată Facultatea Empatiei – nu ne-ar strica să învățăm să ne ajutăm între noi…În plus, aici sigur ar rămâne locuri disponibile în cămine…

Nu te gândi la ciorba colorată cu creta în care înoată dinozauri cu gâtul elastic din făină. Gândește-te la ciorba de iubeală. La plic, instant gătită, adică la prima gustare sau preparată în câteva ore cu spor, stai liniștit, are avizul Ministerului Sănătății.

Nu prea știi ce s-a întâmplat :D.

Deliciul acestei ciorbe e acela de a te menține mereu fericit. Fiecare lingură e stropită cu fericire și crezi că știi de ce. Așa că te prăvălești ca o spumoasă cascadă în bucuria de a fi: începi să fii atent la bretonul existenței (dar, mai ales, la bretonul tău :p), te privești cu admirație, ba chiar și cu o boare de duioșie. E ca o stare luminată de mulțumirea descoperirii unui colț albastru de cer sau de zâmbetul tolănit pe fața ta când urmărești un fluture alb. Până și aburii se topesc de deliciu. Micile riduri spirituale sunt o sursă nebănuită de preocupare și te ambiționezi să le corijezi. Convoci trupul, sufletul și mintea la o ședință. Materialul brut: cartea cu rețete de iubeală. Debutezi cu joggingul intelectual, te transformi peste noapte în Larousse Gastronomique pentru a-i dărui poezii gustoase, desene și puzzle-uri din semințe de ardei grași și fălcoși, declarații zemoase ca niște roșii gata gata să bubuie de emoții. Și tot peste noapte te preschimbi ca la Cartoon Network într-un bucătar cu papion căruia toate rotițele din cap îi zbârnâie și ticăie de la atâta scotoceală prin cufărul de zestre intelectuală și emoțională. Te holbezi fascinat la găluște, rămâi cu gura căscată ca un pește fără aer, plămădești aluatul pentru întâlnirea dintre cartoful musculos și ceapa cu pletele în abur și cu umerii dezgoliți (ce sexy!). Și atunci, în ciorba îndrăgostelii, se fierb toți zeii aflați sau nebănuiți ai legumelor, toți însingurații flămânzi ai pământului și ai vrea să-i strângi pe toți în ciorba ta dospind iubirea.

Te uiți în vârtejul cald al ciorbei, te lași amețit de mireasma de verdeață risipită și crezi că privirea ta îndrăgostită intimidează vegetalele care cad dezorientate într-o îmbulzeală revoluționară. Miroși, guști și iubeala circulă pe serpentinele trupului tău ca pe un circuit închis făcând-o prizonieră. Acum îți descoperi și drumul spre trupul tău care sună ca un glas de bas fericit.

Să-ți ofer un nectar de ajutor? Tipule, cred că ești îndrăgostit. Iată ce s-a întâmplat :D.

Trebuie să zbor mai sus decât a zburat cineva înainte. Pot. O rostogolire rapidă, îndoi aripile, ăsta-i pontul în aer, și-a spus planorul.

Ne place să călătorim liber și nu prea ne plac limitele. Oriunde ne-am duce, oriundele are un capăt. Orice am face, orice-ul are un sfârșit, oricum am lua-o, oricum-ul nu e chiar oricum. Așa știm că încă avem nevoie să practicăm netezimea, nu a aerului, desigur, ci a străzii pline de semafoare de culoare roșie.

Pot zbura cu 276 mile pe oră acum. Nivel. Este drăguț de rapid, dar nu destul de rapid. Nu mă întreba de ce, dar nu-i destul de rapid. Ce este destul de rapid? Tu care ești nerăbdător să fii perfect. Care este viteza perfectă? Ei bine… Viteza perfectă. O mie de mile pe oră? Este o limită. Un milion de mile pe oră? Este o limită. Viteza luminii? Este o limită, de asemenea. Toate sunt limite, și-a spus avionul cu reacție.

Ne place să călătorim repede și nu prea ne place să așteptăm. Acum și aici, atunci și acolo, așa și nu așa. De aceea știm că mai este nevoie să șlefuim viteza, nu cea de reacție, ci a răbdării de a aștepta culoarea verde la strada plină de semafoare de culoare roșie.

Planorul are exercițiul netezimii și al răbdării, avionul cu reacție are lecția vitezei învățată pe de rost.

Nu am habar care e viteza perfectă pentru depășirea limitei, dar nu cred că viteza perfectă este mișcarea rapidă. Nu am idee cât e răbdarea ideală pentru schimbarea în verde a semaforului, dar nu cred că răbdarea ideală este așteptarea. Sunt sigură, în schimb, că viteza perfectă/răbdarea ideală este să ne aflăm acolo :).

Are loc un fenomen ciudat. Fenomenul ciudat este că suntem pe calea cea bună să planăm ici și colo descoperind aici-ul și acolo-ul și de multe ori ne frică. Ne gândim că poate că nu e cea mai bună soluție, dar măcar este ceea ce știm. Și totuși, dacă ne furișăm și facem o încercare poate că și Cățelușul șchiop și Cățelul cu picățele vor avea sens :), dar asta înseamnă să ne avântăm undeva, acolo unde ei nu zboară niciodată.

Un alt fenomen ciudat…pescărușii nu zboară niciodată în întuneric.

Uneori aș vrea să fiu un peștișor. Mai exact, aș prefera să fiu Mixima. Aș trăi în Oceanul Pacific și aș avea patru inimi.

Peștișorul ăsta are inimile dispuse în organism îndeplinind funcții separate: una pentru partea superioară a corpului și celelalte pentru organele digestive, mușchi și coadă. Eu aș avea o inimă cât un purice curajos pentru zilele cu nori de furtună vaideminevaideminevaidemine, o inimă cu o sprânceană neîmblânzită activată când am de-a face cu mirări cotidiene (la cât de des îmi pun piedică mirările, cred că inima asta ar lua-o și la goană), o inimă gâdilicioasă vindecabilă cu ciocolată și o inimă contaminată cu o supradoză de îndrăgostirită nebunească.

Cu inimile astea aș putea trăi, ca și Mixima, mai multe luni fără hrană (așa aș putea evita febra musculară a celor 25 de mușchi activați atunci când înghit) și m-aș apăra de neprieteni cu o armă secretă, dar nu chiar așa de secretă ca cea a peștișorului Mixima, care secretă substanțe „fumigene” în care se ascunde atunci când e atacat.

Știați că în Finlanda benzile desenate cu Donald Rățoiul au fost interzise pentru că acesta nu purta pantaloni? Nah, ce inimă să ai ca să faci așa ceva :|?